.jpg)
de Tudor Popescu
Joi, 25 aprilie 1957
În viața unora și altora din marii vestitori ai evangheliei citim că aceștia ajunseseră în timpul din urmă al vieții lor să prețuiască foarte mult Cântarea Cântărilor și să vorbească în limbajul ei. Mărturisesc că pricep puțin din Cântarea Cântărilor, că nu pot să pătrund prea mult în ea, și m-am mirat că oamenii aceștia s-au oprit tocmai la cartea aceasta peste care noi am trecut poate așa de ușor.
Sunt aici lucruri care dau de gândit. În ea găsești pe mirele care aici fuge, aici se ascunde. De aceea cei care au darul de a gândi mai temeinic au zis că această carte din Biblie ar fi pentru rămășita credincioasă din poporul evreu în timpul necazului celui mare. Și explicând-o în felul acesta, au dat peste o cheie de înțelegere mai clară a Cântării Cântărilor. Iar omul duhovnicesc poate să scoată învățătură de oriunde din Cuvântul lui Dumnezeu.
“Sunt neagră, dar sunt frumoasă”. Poate un credincios să zică așa despre el însuși? Este el negru – sau cum este? Negru se vede el pe sine însuși când se uită la firea lui păcătoasă. “Dar sunt frumoasă”. Sunt frumos când mă privesc îmbrăcat în Domnul Isus Hristos. Este o mare mângâiere pentru cei credincioși că nu trebuie să se privească în firea lor pamântească păcătoasă, ci să se privească îmbrăcați în Domnul Hristos. Așa se știu ei plăcuți înaintea lui Dumnezeu.
Cu cât lumina este mai mare, cu atât firea păcătoasă se arată mai urâtă. Și noi știm bine că cine se lasă călăuzit de firea lui, moare; cine este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, trăiește. Nu suntem lăsați să fim călăuziți de gândurile firii pământești și de pornirile ei, ci de Duhul lui Dumnezeu; El are să ne călăuzească așa cum voiește El și să ne inspire gândurile pe care le voiește El. Așa suntem frumoși înaintea lui Dumnezeu, îmbrăcați în Domnul Hristos. Altfel, nu avem nicio frumusețe.
Prețuim noi această îmbrăcare în Domnul Hristos? Să ne gândim la grija pe care o are o mireasă pentru îmbrăcămintea ei, pentru rochia ei. Rochia îi este albă, și ea are foarte mare grijă să nu se atingă de ceva care ar putea s-o murdărească. Așa ar trebui să fim noi, cei credincioși: să avem grijă să nu ne pătăm cu nimic din ce ar putea să întineze îmbrăcămintea noastră, pentru că suntem îmbrăcați în Domnul Hristos.
Cu cât lumina este mai mare, cu atât vedem mai clar stricăciunea firii pământești. Și este bun lucrul acesta. Dacă Dumnezeu iți face parte de o lumină mai mare, atunci te vezi ce ești în firea ta păcătoasă și-ți este scârbă de tine însuți. Ce sunt, în Domnul sunt; încolo, în firea mea păcătoasă, mi-e scârbă de mine. Cineva ajunsese încât să spună: Dacă te-ai vedea îmbrăcat în firea ta, ai zice: Nu te cunosc, lasă-mă în pace!
Luăm noi aminte întotdeauna la pornirile firii noastre păcătoase? Și luăm apoi aminte la îndemnurile Duhului Sfânt? Aceasta este o întrebare la care fiecare să răspundă, după priceperea pe care o are.
Viața noastră trebuie să fie o viață de lumină, de bucurie, de putere. Și această viață o avem în Domnul Hristos, trăind sub îndrumarea Duhului Sfânt. O astfel de viață ne dă Dumnezeu. Totuși adeseori ne lipsește focul, ardoarea credinței creștine, ne lipsește influența binefăcătoare pe care se cade să o răspândim în mijlocul lumii în care trăim.
Mulți abia își târăsc viața. Suspine și gemete câte vrei; văicăreli tot mai multe, ba de împrejurări, ba de un om, ba de un altul; critici și amărăciuni împotriva unuia și altuia. Suntem chemați să trăim o altfel de viață. Trăim în lume, nevoile vieții devin adeseori apăsătoare, iar influența lumii este adeseori apăsătoare, temeri de tot felul vin peste noi și ne apasă, abia de mai pâlpâie o lumină pe care Dumnezeu ar vrea s-o aprindă din plin. Grăbiți în rugăciune, grăbiți în citirea Cuvântului, grăbiți în tot ce este voia lui Dumnezeu. În felul acesta nu se pot adânci în noi tot mai mult rădăcinile credinței creștine.
“Via frumuseții mele n-am pazit-o” (vers. 6). Via poate să fie via inimii, poate să fie via familiei, mai poate fi via adunării. Am despicat cuvântul în trei, găsind trei idei care ar putea să înfățișeze via.
Via inimii. Într-o cântare se spune: “Dă-mi inima ta, numai gânduri bune voi sădi în ea.” Dacă I-o dăm Domnului Isus, numai gânduri bune va sădi în ea. Suntem ca niște grădinari care trebuie să smulgă și să sădească, să smulgă adică tot ce este păgubitor, orice buruiană, și să sădească orice e bun, curat, folositor. Lucrul acesta nu este lucru de o zi, două, ci de ani de zile, cred chiar de toată viața noastră. Domnul va sădi mereu în noi ce are de sădit. El are planuri mari cu noi. Din niște căzături și stricați, cum am fost în firea noastră păcătoasă, El vrea să facă niște chipuri asemenea Lui.
”Acestea sunt gânduri prea mari, nu mă pot ridica la idei așa de înalte”, va zice cineva. Trebuie totuși să ne ridicăm și să prindem ceea ce Dumnezeu Însuși urmărește cu fiecare dintre noi. Dar viața aceasta este așa de complicată, încât o mulțime de lucruri trebuie sădite altfel, alt fel de idei, alt fel de a gândi, alt fel de a viețui.
Mă uit la câte o mașină de cale ferata. Nu pricep, multe combinații și multe șuruburi sunt la ea. Dacă un șurub se slăbește, se poate opri întreaga mașină. Așa este și viața noastră. Dacă într-o parte se slăbește un șurub, toată viața poate ajunge o viață decăzută. Așa de simțitori trebuie sa fim noi? Da. Cu câtă atenție trebuie să fim și noi! Trebuie atenție la felul nostru de a gândi, la felul nostru de a ne manifesta, de a vorbi. Te uiți la atâtea persoane, dacă ele cugetă ușuratic și vorbesc ușuratic, ce viață duc? Dintr-o inimă care cugetă ușuratic și vorbește ușuratic, ce viață poate să iasă?
Domnul nostru știe El cum să lucreze în noi și să scoată din noi chipuri asemenea Lui. Ne lăsăm noi însă călăuziți de El? Dacă nu te lași în totul călăuzit de El, atunci ce fel de credincios ești? Dacă via frumuseții noastre, a inimii noastre, este în mana Lui, atunci trebuie să-L și lăsăm să lucreze în toate privințele în noi.
Te-ai rugat vreodată, soro, să te scape Dumnezeu de ușurătatea de a vorbi așa cum vorbești? Ai cerut lui Dumnezeu să te scape de ușurătatea de a gândi așa cum gândești și de a trai așa cum trăiești? Să devenim tot mai aspri cu noi înșine. Multi porci, multe vulpi și multi hoți pot intra să facă prăpăd în via inimii noastre. Cuvântul spune: ”Fiule, păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din inimă ies izvoarele vieții”.
Nu de mult l-am întrebat pe un frate, socotindu-l aproape să intre în veșnicie: “Frate, să-ți pun o întrebare: Părăsind pământul acesta ai vreun regret?” Un alt frate căruia i-am pus acestă întrebare mi-a răspuns: “Da, am lucrat prea puțin pentru Dumnezeu, vizite n-am făcut cum trebuia, și nici în lucrarea lui Dumnezeu n-am lucrat așa cum trebuia”. Întrebând deci acum pe acest frate dacă are vreun regret, mi-a răspuns: “Da, am. N-am fost ața cum trebuia să fiu!”
Vai! acesta poate să fie regretul multor credincioși serioși. Atunci nu mai poți repara nimic. Nu numai cei bătrâni, dar și cei tineri este bine să se oprească în fața veșniciei și să vadă cum stau, deși temerea de Dumnezeu nu trebuie să ne lipsească niciodată.
Am spus însă că via despre care se vorbește aici poate să fie și via familiei. Fiecare se găsește într-o familie, unde sunt poate și copii. Aici se deschide un capitol destul de însemnat. Cum ne-am crescut noi copiii? Ce grijă am avut de ei? Care a fost grija noastră de căpetenie în creșterea lor, în educația ce le-am dat-o? Unii vor putea să spună: “Am căutat să-i cresc pentru Dumnezeu, dar ce să fac dacă nu m-au ascultat!” Ai vegheat asupra lor? Ai mustrat, ai îndemnat la timpul potrivit? Care ar putea să ridice mâna în sus, să spună: “Da, am făcut tot ce trebuia”? Plecăm smeriți capetele. Am făcut și n-am făcut!
O, ce mult e de lucrat în familia noastră când este vorba să ne creștem copiii! I-am crescut pentru lume ori i-am crescut pentru Dumnezeu? Dar sunt credincioși care să-și crească copiii pentru lume, și nu pentru Dumnezeu? Veți spune: “Nu sunt eu care să le dau nașterea din nou”. Educația, creșterea copiilor nu este însă un lucru de nebăgat în seamă, el este un lucru foarte serios pentru credincioși și trebuie să fim cu foarte mare luare aminte asupra lui. Cine să răspundă de familia mea înaintea lui Dumnezeu? Eu sunt capul familiei. Să nu răspundem ca Sunamita de aici: “Via frumuseții mele n-am păzit-o”.
De aici trebuie să iasă un îndemn puternic să ne îndeplinim datoria noastră față de cei ai noștri. Să nu zicem: lasă, când vor fi ei mari, vor deosebi binele de rău și adevărul de minciună. Nu, atunci va fi prea târziu. Avem răspundere înaintea lui Dumnezeu. Câtă vreme se găsesc în casa mea, au să se potrivească regulilor casei. Trebuie stăruință și energie în educația copiilor noștri. Nu știu care n-o avea să-și reproșeze ceva. Să nu fim nepăsători. Vom culege roade amare de tot, dacă copiii noștri nu vor fi învățați să iubească Mielul în casa noastră. La evrei, mielul trebuia ținut patru zile în casă și apoi se aducea ca jertfă de Paști. Așa se vor găsi ai noștri sub o influență binefăcătoare.
Am spus însă că via poate să fie și via adunării. Adunarea poate fi mai scumpă pentru copilul lui Dumnezeu, uneori, chiar mai mult decât via familiei. Ce influență am răspândit noi în adunare? Am răspândit o influență binefăcătoare, ori am răspândit glume sau alt fel de lucruri? Vulpile mici strică via în floare. Fiecare aducem o influență în adunare. De aceea mă întreb: Ce influență am adus eu, Doamne, în adunarea din care fac parte? Am răspândit o influență bună întotdeauna, sau nu? La lucrul acesta mă silesc să dau un răspuns înaintea lui Dumnezeu. Aș vrea însă să dau un răspuns care să mulțumească inima Mântuitorului și Stăpânului meu: Doamne, cât am trăit pe pământ, Ție Ți-am slujit. N-am izbutit să fiu la înălțimea dorită de Tine, dar totdeauna am urmărit să fac voia Ta și să răspândesc o influență bună.
Adunarea ori recomandă credința noastră, ori o dărâmă. Dacă este o adunare împodobită cu podoaba casei lui Dumnezeu, sfințenia, atunci Dumnezeu Se va putea sluji de adunare ca să aducă și pe alții la El. ”Când voi fi și eu așa cum sunt acești credincioși?” vor spune cei ce vor vedea sfințenia adunării.
catalin67.wordpress.com